„N-o şti nimeni că m-am dus!“

Mihai Creţu

■ mîine, 6 septembrie, se împlinesc doi ani de cînd a plecat dintre noi cel care a fost OMUL Mihai Creţu ■ a lăsat în urmă, printre altele, şi un cerc de rebus, muribund, care încearcă încă, şi nu reuşeşte, să-şi recapete identitatea ■ 

      Ziua de 6 septembrie va fi totdeauna o dată tristă pentru mulţi din cei care l-au cunoscut şi îl pomenesc pe Mihai Creţu, unul din oamenii nepereche ai Romanului, cel care a iubit viaţa, natura şi omul, în aceeaşi măsură, şi a făcut totul să se afle în simbioză cu toate aceste daruri date de la Dumnezeu. Şi Dumnezeu nu are cum să nu-l iubească pe Mihai! 

      Mîine, cînd se împlinesc doi ani, de regrete şi suspine din partea familiei, dar şi a rebusiştilor care nu reuşesc încă să se adune şi să ducă pe mai departe munca în rebus a neobositului Mihai, preşedintele unui cerc ce nu ar fi existat şi nu ar fi performat fără acesta. Aş fi vrut să scriu mai multe despre OMUL Mihai dar prin minte îmi trece, ca un leit-motiv acel vers dintr-un cîntec drag al acestuia, aparţinînd lui Doru Stănculescu (Hai, hai, haidi, hai): „N-o şti nimeni că m-am dus!“. În aceste momente de tristă amintire mai potrivite sînt cuvintele rebusistului Nelu Dumbravă, cel care a reuşit, cu trudă şi lacrimi de durere să scrie un prim volum de amintiri dedicat lui Mihai Creţu şi apărut în 2011. Nelu are în lucru şi un al doilea volum, mult mai edificator în privinţa altruismului celui care a plecat într-o zi de luni, însorită, de septembrie, dovadă cît de mult i-a plăcut viaţa. Autorul spunea în prefaţă: „Un prieten care pleacă te lasă să zbori cu o singură aripă. Şi de la primele fîlfîiri ale aripii supravieţuitoare îţi dai seama că cel ce-ţi era a doua aripă te sprijinea să nu cazi, îţi arăta culoarul de zbor şi orizonturile, te ajuta să-ţi depăşeşti limitele, te ridica dacă te prăbuşeai, îţi smulgea un surîs cînd îţi ploua în suflet, îţi făcea din deget dacă întreceai măsura şi îţi făcea cu ochiul, complice, cînd ceilalţi nu trebuiau să înţeleagă taina. Un prieten care pleacă e ca o fîntînă care seacă. De la primele ridicări ale ciuturii din adîncuri îţi dai seama că apa nu-ţi va mai potoli setea, că arsura din piept îţi va străpunge inima, că umbra răcoroasă a salcîmului de lîngă fîntînă îţi va da frisoane, că lemnul cumpenei se va frînge curînd. Un prieten care pleacă îţi sfîşie timpul. De la primele bătăi ale ceasului de după plecare, Zeul Cronos sfărîmă timpul, îl desface în rotiţe şi roticele dinţate, în arcuri fine şi clame, în şuruburi mici şi piuliţe abia vizibile cu ochiul liber, iar cifrele care indicau orele îşi iau zborul ca roiurile de fluturi albi, de fluturi negri… Un prieten care pleacă te apropie de puntea pe care vei trece şi tu cîndva, îţi netezeşte cărarea, îţi aprinde florile de pe margine. A vorbi despre un prieten care a plecat e ca şi cum ai spune că ţi-e sete sau că ţi-e foame. A vorbi despre un prieten care a plecat e ca şi cum ai avea o boală incurabilă şi niciun medic de pe planetă nu ar şti ce tratament să-ţi prescrie. A vorbi despre un prieten plecat e ca şi cum nu ai şti să articulezi cuvintele, să-ţi exprimi simţămintele...“